Când procesul s-a încheiat și judecătorul a lovit cu ciocănelul, o liniște grea și bună m-a cuprins. N-o mai simțisem din ziua în care am primit acel telefon de la 2:17.
Sofia a părăsit orașul. Darius a rămas cu mine. Uneori se uită la fotografiile tatălui lui și mă întreabă: „Bunico, de ce zâmbea mereu așa?” Iar eu îi răspund: „Pentru că știa că totul o să fie bine, dragul meu. Chiar și după ce nu va mai fi.”
Într-o dimineață, am așezat scrisoarea lui Mihai într-o ramă și am pus-o pe biroul din camera lui Darius. Nu pentru azi. Ci pentru ziua în care va fi destul de mare să înțeleagă.
Am înțeles, în cele din urmă, că uneori tăcerea e cea mai puternică formă de dragoste. Și că o mamă nu moare niciodată — doar își schimbă lupta.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
