Am zâmbit, am dat din cap și am jucat rolul mamei naive. Ea credea că nu știu. Dar eu știam. Mihai mă învățase tot, chiar și fără cuvinte.
Într-o seară a venit din nou, cu o geantă mare și un ton cald: „Mă gândeam că poate ar fi bine să stau aici o vreme, să fim aproape de Darius, știi, pentru stabilitate.”
Am privit-o și i-am răspuns domol: „Desigur, Sofia. Doar că această casă e, acum, pe numele meu. Oricine stă aici o face numai cu acordul meu.”
Preț de o clipă, chipul i s-a schimbat. A clipit des, și-a aranjat grăbit părul, apoi a rostit, cu vocea aceea moale pe care o folosea când încerca să manipuleze: „Nu trebuie să ne complicăm, Maria. Tot ce e al lui Mihai trebuie să rămână în familie.”
„Exact,” i-am răspuns. „Și eu sunt familia.”
A plecat în seara aceea, trântind ușa mai tare decât și-ar fi dorit. Darius, speriat, a coborât din cameră. L-am strâns la piept și i-am spus: „Totul e bine, puiule. Tatăl tău ți-a lăsat ceva mult mai important decât jucării sau bani. Te-a lăsat pe tine în grija mea.”
Au trecut luni. Sofia a încercat să mă dea în judecată. Au urmat avocați, hârtii, amenințări. Dar Mihai avusese grijă de toate. Testamentul era blindat. Iar Andrei, prietenul lui vechi, mi-a fost alături la fiecare pas.
O resto si pe aver rig
