Privind înapoi la lunile petrecute între spitale și acasă, înțeleg că experiența ne-a schimbat felul în care ne raportăm la viață. Nu am pierdut doar pe cineva drag; am schimbat, puțin câte puțin, maniera în care ne sprijinim unii pe alții în fața fragilității. Acea discuție dureroasă din familie a scos la iveală, în mod neașteptat, un confort care nu anulase suferința, dar o făcea mai ușor de dus.
Astăzi, casa rămâne martorul unei vieți trăite în comun și al procesului nostru de vindecare. Pereții încă țin ecoul pașilor lui, dar au început, treptat, să păstreze și ecoul glasurilor noastre care se îndreaptă unul spre celălalt, cu grijă și cu răbdare.
Aceasta este o poveste bazată pe informații fictive și nu trebuie luată ca atare. Este o poveste recreațională ca oricare alta, iar asemănările cu viața reală sunt pur întâmplătoare.
O resto si pe aver rig
