După ce soțul meu a murit, casa pe care o construisemem împreună nu mai părea un refugiu. Camerele erau aceleași, dar totul răsuna gol, parcă pereții înșiși își țineau respirația.
În lunile dinaintea plecării lui, zilele noastre fuseseră consumate de coridoarele spitalului, rezultatele analizelor și o optimism prudent. Acel optimism era fragil, ca o lumânare în vânt, și îl purtam cu grijă, ca pe un obiect ce putea fi pierdut în orice clipă.
Am învățat să număr pașii prin holurile sterile, să recunosc sunetul ușilor automate și să aștept în sălile de așteptare, unde ceasurile păreau să meargă altfel. Fiecare rezultat de analiză aducea cu el o nouă speranță sau un nou obstacol, iar noi încercam să menținem echilibrul între speranță și precauție.
O resto si pe aver rig
