Casa noastră, când ne întorceam acolo între vizite, păstra urmele unei vieți împărțite: fotografii pe perete, cărțile lui citite la jumătate, cana lui de ceai lăsată pe masă. Totuși, aceste semne familiare nu reușeau să înlăture senzația de gol. Aerul părea mai rece, vocile noastre mai rare, iar rutinile obișnuite își pierduseră culoarea.
Am încercat să ne agățăm de micile obiceiuri care ne legaseră: pregătitul unei cine simple, ascultatul unei melodii pe care o iubea, vorbele pe care ni le spuneam înainte de somn. Aceste gesturi nu schimbau realitatea, dar ofereau clipe de normalitate în mijlocul furtunii.
În zilele când speranța era mai puternică, planificam, chiar dacă timid, lucruri mărunte pentru viitor. În clipele de teamă, ne retrăgeam unul în brațele celuilalt, căutând alinare în prezența reciprocă. Optimismul nostru era atent, echilibrat de fiecare rezultat primită prin telefon sau față în față.
Când vestea inevitabilă a venit, a schimbat totul cu o tăcere abruptă. Pierderea lui a lăsat casa aceeași la suprafață, dar fără sunetul pașilor lui, orele păreau să se scurgă în gol. Am rămas cu amintirile noastre și cu ecoul discuțiilor din spital, cu mirosul perfuziilor și cu imaginea profesională, dar obosită, a medicilor.
O resto si pe aver rig
