Moartea a venit brusc, fără avertisment, lăsând în urmă spații goale în care ecoul pașilor nu se mai aude. În felul ei, femeia spune că timpul, de atunci, nu mai curge la fel – se dilată, se frânge, se răsucește înapoi în punctul acela fix care a rupt totul.
În urma lui au rămas soția, pe care o vom numi Irina, în vârstă de 29 de ani, și doi copii mici, de 6 și 2 ani. Aici, durerea se multiplică. Două vârste fragede, două perechi de ochi care întreabă mai mult decât pot rosti.
Irina rămâne, astfel, în centrul unui cotidian greu, cu zile care trebuie duse mai departe, oricât de sfâșietoare ar fi absența. Iar familia, în jur, încearcă să țină aproape, să nu lase nimic să se prăbușească complet.
În acest context, decizia Elenei devine punctul de sprijin – sau piatra de poticnire – pentru toți. E clar că n-a apărut din senin; dincolo de ea sunt nopți fără somn, discuții interioare, frica de a greși și, mai presus de toate, iubirea pentru fiul pierdut.
Ce a urmat după ce și-a rostit hotărârea a stârnit revoltă. Nu e prima oară când o mamă își pune astfel de limite, dar rar se întâmplă ca ele să fie spuse răspicat, fără echivoc, direct către noră. Tocmai această directitate a aprins spiritele.
O parte dintre cei care au citit mărturia i-au reproșat Elenei lipsa de empatie. Alții au văzut în gestul ei un mod de a rămâne în picioare când totul din jur se clatină. Două feluri de a privi aceeași rană.
O resto si pe aver rig
