A stat nemișcat.
A luat un alt plic.
„Pentru unchiul Vasili – după incendiu.”
Înăuntru: conserve, lumânări, medicamente, 800 de zloți.
Încă unul.
„Pentru Mirela – când va pleca de acasă.”
Înăuntru: un set de farfurii, un prosop brodat, 1.200 de zloți și o scrisoare.
Îi tremurau mâinile.
Sacoșele nu erau un secret rușinos.
Erau de ajutor.
Pentru tot satul.
Petrecea ore întregi deschizându-le. Pentru familiile fără adăpost. Pentru copiii care aveau nevoie de ghiozdane. Pentru bătrânii fără lemne de foc.
Sume mici. 300, 700, 1.000 de zloți.
Dar suma… era de zeci de mii.
Mama lui, o femeie tăcută și retrasă pe care o considera rece… economisise ani de zile din pensie și din ceea ce câștiga vânzând legume.
Și nimeni nu știa.
Sau poate că știau… dar nu vorbeau.
Și atunci a înțeles privirea chelneriței. Și bărbatul care i-a întors capul.
Nu era frică.
O resto si pe aver rig
