Am luat foaia cu mâinile care îmi tremurau în neștire, ca și cum hârtia ar fi ars. Nu era o scrisoare, nu era un bilet uitat – era un document medical. Sus, clar și imposibil de contestat, apărea numele mamei mele. Literele păreau să se înfigă în mine. Sub ele, câteva cuvinte simple, dar ascuțite, mi-au tăiat aerul: „stare critică”. M-am oprit o clipă, căutându-mi respirația, dar tot ce am găsit a fost o liniște grea care îmi țiuia în urechi. Pe hârtie, conținutul era sobru, rece, aproape impersonal, și cu toate acestea îmi lovea pieptul cu o forță neașteptată. Mă agățam de contururile literelor, ca și cum n-aș fi vrut să le recunosc sensul deplin. Era dovada în fața căreia nu mai puteam fugi.RECLAMA
O resto si pe aver rig
