— Dumneata știi să pescuiești?
— Știi să repari biciclete?
— Ai fost soldat?
Ion râdea.
Un râs rar și obosit, dar curat, adevărat.
— Câte puțin din toate, tinere David.
Băiatul îl privea fermecat, cu un amestec de uimire și admirație naivă.
Iar Ana îi urmărea pe amândoi, cu ochii umezi, simțind cum i se dezleagă, încet, un nod vechi din piept.
Pentru prima dată, copilul ei avea lângă el ceva ce îi lipsise mereu.
O familie adevărată.
În zilele ce au urmat, lucrurile au început să se schimbe în casă.
Încet.
Natural.
Elena gătea, iar curtea se umplea, aproape zilnic, cu miros de ciorbă aburindă și pâine coaptă.
Ion îndrepta gardul, îndrepta și cotețul găinilor, și repara bicicleta stricată a lui David, piesă cu piesă.
Seara, se adunau toți patru pe banca din fața casei și stăteau de vorbă până târziu, lăsând timpul să curgă lin.
David râdea din ce în ce mai des, fără să se mai ferească.
Ana începea, în sfârșit, să doarmă mai liniștită, cu somn adânc, fără tresăriri.
Iar bătrânii, de parcă ar fi fost atinși de o vrajă blândă, păreau că întineresc cu fiecare zi.
O resto si pe aver rig
