— Oprește-i… trebuie să-i oprim! — a izbucnit, abia stăpânindu-și vocea.
— Nu încă — a răspuns Chiriac, fără să-și ia ochii de la ecran—. Avem nevoie de dovadă completă.
Imaginile au curs mai departe, suficient de clare cât să nu mai rămână nicio urmă de îndoială. Piesele s-au așezat una după alta, conturând același adevăr rece.
Nu era un incident izolat. Era o rețea.
Când a venit momentul intervenției, totul s-a desfășurat ca o tăietură scurtă și precisă. Echipaje mascate, lumini tăioase, ordine scurte care se loveau de pereți și se întorceau în ecouri. Fiecare pas era calculat, fiecare intrare, blindată de hotărâre.
Tunelul a fost blocat imediat. Accesul tăiat, ieșirile închise. Gardienii surprinși în flagrant au fost încătușați pe loc. Câțiva au încercat să fugă. N-au avut unde. Coridoarele care înainte le dădeau impresia de putere au devenit brusc capcane fără scăpare.
Dimineața, penitenciarul era un alt loc. Aceleași clădiri, aceleași gratii, dar aerul era altul. Tăcerea nu mai mușca. Era o liniște densă, de după furtună, în care obiectele rămân la locul lor, dar ceva invizibil s-a reașezat.
Directoarea Călinescu a fost ridicată pentru audieri. Vorbele circulau șoptit pe holuri: se pare că știa. Sau măcar bănuia. Și alesese să tacă.
În aceeași zi, Ximena a trecut prin secții, pas cu pas, fără grabă, privindu-le pe fiecare dintre femeile dincolo de uși. Ochii lor o urmăreau altfel. În priviri nu mai era doar obișnuința unei asistente care vine și pleacă.
O resto si pe aver rig
