La început, nimic nu s-a întâmplat. Cadrul era gol, tunelul părea doar un coridor prăfuit, inert. Secundele au început să se întindă, minutele să se topească unele în altele. Cafeaua lăsată pe masă, în pahare de plastic, s-a răcit demult. Timpul bătea încet, trăgănat, ca o picătură care nu mai cade.
La 02:17, una dintre camere a tresărit. Undeva, în întuneric, s-a decupat o mișcare abia sesizabilă. Întâi umbre, apoi contururi.
O siluetă a alunecat din tunel în zona de acces. Apoi încă una, lipită de zid, atentă la zgomote. Ximena s-a aplecat în față, cu inima ciocănind în piept.
— Stai… dă înapoi — a șoptit, fără să-și dea seama că vocea îi tremură.
Au derulat încet, cadru cu cadru. Din întuneric a ieșit un bărbat. Purta uniformă. La gât, legitimația strălucea scurt în lumina rece a camerei. Chipul a prins claritate pe ecran, trăsăturile s-au fixat, fără loc de îndoială.
— Nu se poate… — a scăpat Ximena, aproape fără glas.
Chiriac a mărit imaginea. Fiecare detaliu a devenit limpede.
Era un gardian.
Nu oricine. Unul dintre cei vechi. Respectat. Considerat de încredere.
După el, încă doi au apărut pe același traseu, repetând mișcări sigure, deprinse. Se mișcau ca și cum n-ar fi fost prima dată. Ca și cum o făcuseră de zeci de ori, urmând un ritual deja cunoscut.
— Nu e improvizație — a spus Chiriac, rar, ca o constatare grea—. E organizat.
Câteva minute mai târziu, imaginile au arătat cum una dintre deținute era adusă în spălătorie. Nu mergea pe cont propriu. Era trasă, împinsă, condusă fără voie într-un spațiu închis, ferit.
Ximena a simțit cum stomacul i se strânge și lumina din sală pare prea puternică. A înghițit în sec, cu palmele reci lipite de marginea mesei.
O resto si pe aver rig
