Am mai deschis unul.
„Dacă citești asta într-o zi, înseamnă că eu nu am găsit puterea să ți-o spun. Îți mulțumesc. Pentru casă. Pentru răbdare. Pentru felul în care ai păstrat aici o lumină pe care eu nu am știut să o aprind.”
Am închis ochii.
Camera părea aceeași, dar nu mai era. Patul, dulapul, perdelele, mirosul de lemn vechi, toate se schimbaseră în lumina acelor scrisori. Casa pe care o crezusem rece îmi vorbea acum din toate colțurile ei.
Nu știam dacă să mă simt mângâiată sau zdrobită.
Poate ambele.
Pentru că uneori adevărul nu vine ca să repare trecutul, ci doar ca să-l lumineze. Și lumina aceea poate durea.
Am așezat plicul la loc, cu grijă. Apoi am luat cutia în brațe, ca pe ceva viu, ca pe o greutate care nu era doar a mea.
— Pot să le iau? am întrebat.
Fiul lui a încuviințat.
— Asta a vrut.
Am rămas o vreme acolo, îngenuncheată lângă pat, ținând cutia aproape. Nu mai eram femeia care intrase în casă cu rezervă și cu amintirea unor ani reci. Eram cineva care descoperise că, uneori, oamenii pot iubi, aprecia sau regreta fără să știe cum să arate asta.
O resto si pe aver rig
