Am deschis un alt plic. Pe el era scrisă o dată de acum mulți ani.
„Astăzi ai plâns în curte, lângă fântână. Ai crezut că nu te vede nimeni. Nu am venit la tine. Mi-a fost rușine că nu știu cum să mângâi un om. Dar am vrut. Dumnezeu știe că am vrut.”
Atunci am dus mâna la gură și am izbucnit în plâns.
Nu pentru că descoperisem o iubire spectaculoasă. Nu pentru că el ar fi fost alt om decât cel pe care îl știusem. Ci pentru că în spatele tăcerii lui existase o luptă pe care nu o văzusem. O neputință. Un fel stângaci și dureros de a simți.
Ani întregi, tăcerea lui mi se păruse un zid. Acum înțelegeam că fusese și o închisoare.
Pentru mine. Pentru el.
Pentru toate cuvintele care nu reușiseră niciodată să treacă de buzele lui.
Am ridicat privirea spre fiul lui.
— De ce nu mi le-a dat?
A strâns maxilarul, încercând să-și țină emoția sub control.
— Mi-a spus înainte să moară că, dacă te întorci vreodată aici, să ți le dau. A zis că nu a avut curajul să fie bun la timp.
Cuvintele acelea au căzut greu peste mine.
Nu a avut curajul să fie bun la timp.
M-am uitat din nou la cutie. Zeci de plicuri. Zeci de întârzieri. Zeci de dovezi ale unei recunoștințe care nu ajunsese niciodată la mine când ar fi trebuit.
O resto si pe aver rig
