Între 1951 și 1954, aproximativ 1.200 de persoane au murit în noile așezări. Primele luni au fost cele mai dificile, mortalitatea fiind ridicată în vara și toamna anului 1951.
Supravegherea era strictă. Deportații aveau statut de „domiciliu obligatoriu”. Orice deplasare necesita permis scris. Informatori erau infiltrați, iar liderii informali erau atent monitorizați.
Organizarea comunităților
În ciuda condițiilor, deportații au început să construiască așezări permanente. În decurs de un an, au apărut sate precum Rubla, Pelicanu, Valea Călmățuiului, Movila Gâldăului, Răchitoasa sau Zagna. Bordeiele au fost înlocuite treptat cu locuințe din chirpici. Au fost săpate puțuri, organizate grădini, cultivate legume.
Solidaritatea a devenit un element central al supraviețuirii. Comunitățile erau formate exclusiv din persoane considerate „indezirabile”, ceea ce a redus suspiciunea internă. Familiile împărțeau hrană, îngrijeau bolnavii și organizau, informal, forme de educație pentru copii. Profesori deportați au ținut cursuri improvizate, iar slujbele religioase au fost oficiate discret în locuințe.
În 1952, unele așezări atinseseră un grad relativ de autosuficiență alimentară, prin cultivarea intensivă a loturilor primite. Raportările Securității consemnau că deportații „se adaptează” și „dezvoltă structuri comunitare stabile”.
Moartea lui Stalin și schimbarea de direcție
La 5 martie 1953, moartea lui Stalin a declanșat un proces de destalinizare în URSS. Noua conducere sovietică a inițiat o reducere a represiunii și a transmis semnale de relaxare statelor satelit.
O resto si pe aver rig
