Regiunea vizată de deportare – zona de frontieră cu Iugoslavia și Bulgaria – era considerată „sensibilă”. Ruptura dintre Tito și Stalin din 1948 alimentase temeri privind posibile infiltrări sau rebeliuni. În plus, zona era populată de categorii etichetate drept „nesigure”: chiaburi (proprietari cu peste 10 hectare), etnici germani, sârbi, bulgari, macedoneni aromâni, greci, familii cu rude în străinătate sau cu membri condamnați politic.
În martie 1951, Biroul Politic al Partidului Muncitoresc Român aprobă ceea ce documentele interne numesc „Operațiunea Sud”: evacuarea forțată a aproximativ 40.000 de persoane din zona de frontieră și relocarea lor în interiorul Câmpiei Bărăganului.
Noaptea deportării
Operațiunea a fost executată cu precizie militară. În doar câteva ore, aproximativ 40.000 de oameni au fost scoși din case, urcați în 180 de vagoane de marfă și trimiși spre o destinație necunoscută. Vagoanele erau supraaglomerate – peste 200 de persoane în fiecare – fără apă suficientă, fără condiții sanitare.
După ore sau zile de transport, trenurile au oprit în câmp deschis, între Brăila și Călărași. Deportații au fost coborâți într-un peisaj lipsit de orice infrastructură: fără locuințe, fără surse de apă, fără drumuri. Milițienii au delimitat loturi de aproximativ 20 x 30 metri pentru fiecare familie. Ordinul era clar: „Aici veți construi noile așezări. Părăsirea perimetrului fără aprobare se pedepsește cu ani grei de închisoare.”
Primul an: supraviețuire în condiții extreme
Vara anului 1951 a fost caniculară. Temperaturile depășeau 40°C, iar apa se găsea la peste 15 metri adâncime. Fără unelte adecvate, oamenii au săpat bordeie – gropi acoperite cu stuf, pământ și pături. Lipsa apei potabile a provocat epidemii de dizenterie. Bătrânii și copiii au fost cei mai vulnerabili.
O resto si pe aver rig
