În România, Gheorghe Gheorghiu-Dej a adoptat o linie prudentă. Represiunea nu a fost abandonată, dar unele măsuri extreme au fost reconsiderate. În acest context, la 15 martie 1954, conducerea PMR decide încetarea regimului de domiciliu obligatoriu pentru deportații din Bărăgan.
Întoarcerea – fără întoarcere
În primăvara anului 1954, aproximativ 38.800 de supraviețuitori primesc permisiunea de a părăsi așezările. Dar pentru mulți, întoarcerea în satele de origine însemna confruntarea cu o realitate schimbată: gospodăriile fuseseră confiscate, casele ocupate, pământurile integrate în CAP-uri.
Aproximativ 18.000 s-au reîntors în localitățile natale, acceptând să lucreze în cooperativele agricole. Circa 20.000 au ales să rămână în satele construite în Bărăgan, transformându-le în așezări permanente.
În anii ’60, unele dintre aceste sate au primit statut administrativ oficial, electricitate și școli. Populația a crescut, iar structurile create în condiții de constrângere au devenit comunități stabile.
O resto si pe aver rig
