Apoi încă unul.
Am înțeles ce urma.
— Valeria, oprește-te! am strigat.
Dar era prea târziu.
Ne-a împins.
Am simțit cum pământul dispare de sub picioare.
Căderea a fost scurtă, dar suficientă.
Din fericire, nu am ajuns în fundul prăpastiei. Ne-am izbit de o porțiune abruptă acoperită cu iarbă și pietriș, care ne-a oprit înainte de a cădea mai departe.
Durerea a fost ascuțită. Aerul mi s-a tăiat, iar inima îmi bătea în piept ca un ciocan.
Ștefan era la câțiva metri de mine, dezorientat, dar încă conștient. Ne-am privit, știind că înregistrarea din buzunar, cu vocea ei, era acum dovada a ceea ce se petrecuse.
Valeria a rămas la marginea prăpastiei, privind în jos, apoi spre noi. Nu mai zâmbea. În ochii ei se citea hotărârea amestecată cu teamă.
În timp ce încercam să ne adunăm, realizam că viața noastră se schimbase în câteva clipe. Douăzeci de ani de tăinuiri, minciuni și reparații se rostogoliseră într-un moment de sinceritate mortală.
Reportofonul în buzunar continua să înregistreze, păstrând fiecare mărturisire, fiecare tremur de voce, fiecare recunoaștere. Era singura bucată de adevăr care nu putea fi retractată.
O resto si pe aver rig
