În fața noastră se deschidea o prăpastie adâncă.
Vântul bătea puternic.
Valeria s-a apropiat de margine și a zâmbit.
— Știți ceva? Mereu mi-a plăcut locul ăsta.
Ștefan a apăsat discret butonul reportofonului.
— De ce ne-ai adus aici? a întrebat el.
Valeria s-a întors spre noi.
Zâmbetul îi dispăruse.
— Pentru că sunteți încăpățânați.
Am simțit un fior rece.
— Nu înțeleg.
— Ba înțelegi foarte bine, mamă.
Ochii ei s-au îngustat.
— Ați găsit documentele.
Așadar știa.
— Valeria… a început Ștefan.
— Douăzeci de ani am reparat greșeala voastră.
— Greșeala noastră?
— Da. Totul a fost despre Dragoș. Mereu Dragoș. Școala lui. Visurile lui. Planurile lui.
Am rămas fără cuvinte.
— Nu este adevărat.
— Ba da. Și în noaptea aceea a vrut să mă distrugă.
Vocea îi tremura.
— Descoperise că luasem bani. Voia să vă spună tot. Spunea că nu merit încrederea voastră.
Ștefan a închis ochii.
— L-ai omorât.
— A fost un impuls! a țipat ea. Exact cum i-am spus tatălui.
Liniștea care a urmat a fost cumplită.
După douăzeci de ani, mărturisirea era înregistrată.
Dar Valeria nu terminase.
— Acum voi ați aflat adevărul. Și nu pot risca să pierd tot.
A făcut un pas spre noi.
O resto si pe aver rig
