Nu îl certase.
Nu îi reproșase nimic.
Pur și simplu îl iubise în continuare.
De la distanță.
În tăcere.
Ca un părinte.
După câteva minute, Andrei luă microfonul.
Toți invitații îl priviră.
El inspiră adânc.
— În seara asta am pregătit multe discursuri.
Zâmbi.
— Dar niciunul nu mai contează acum.
Își întoarse privirea spre nea Petre.
— Omul acesta nu este doar un invitat.
Vocea îi tremura.
— Omul acesta este unul dintre motivele pentru care sunt aici astăzi.
Sala izbucni în aplauze.
Dar Andrei ridică mâna.
— Nu, ascultați-mă.
Apoi continuă:
— Când eram copil și credeam că lumea s-a terminat după moartea tatălui meu, el a fost acolo.
— Când mi-a fost frică, el a fost acolo.
— Când am avut nevoie de cineva care să creadă în mine, el a fost acolo.
— Și când am plecat și am uitat să mă întorc suficient de des… el a fost tot acolo.
Mulți dintre invitați plângeau deja fără să se ascundă.
Andrei coborî de pe scenă.
Se opri în fața bătrânului.
Apoi îngenunche.
Toată sala încremeni.
— Iartă-mă, nea Petre.
Bătrânul tresări.
— Pentru ce?
— Pentru anii în care am fost prea ocupat.
Pentru telefoanele pe care nu le-am dat.
Pentru vizitele pe care le-am amânat.
Nea Petre îi puse mâna pe cap.
Exact cum făcea când era copil.
— Nu ai nimic de iertat, băiete.
— Ba da.
— Nu.
Apoi bătrânul zâmbi.
— Știam că într-o zi o să te întorci.
Mai târziu, când muzica a reînceput și invitații au revenit la mese, Andrei și Ioana s-au așezat lângă nea Petre.
Au vorbit ore întregi.
Despre sat.
Despre copilărie.
Despre oameni care nu mai erau.
Despre timp.
O resto si pe aver rig
