Toți erau captivați de poveste.
O poveste care nu avea nimic spectaculos.
Nicio avere.
Nicio celebritate.
Nicio minune.
Doar bunătate.
Iar uneori aceasta este cea mai mare minune dintre toate.
Andrei scoase un alt plic din cutie.
Era galben de vreme.
Pe el scria cu litere copilărești:
„Pentru nea Petre. Să nu deschizi până când nu mă fac mare.”
Sala izbucni în râsete emoționate.
— Ai deschis-o? întrebă Andrei.
— Nu, răspunse bătrânul.
— Treizeci de ani?
— Dacă mi-ai spus să aștept, am așteptat.
ADVERTISEMENT
Andrei rămase fără cuvinte.
Cu mâinile tremurânde desfăcu plicul.
Înăuntru se afla o singură foaie.
Scrisul era strâmb și nesigur.
Dar cuvintele erau clare.
„Când mă fac mare și bogat, o să-ți cumpăr cea mai frumoasă casă și o să am grijă de tine pentru că și tu ai avut grijă de mine.”
Andrei se opri.
Nu mai putea citi.
Lacrimile îi încețoșaseră vederea.
Ioana îi luă foaia și continuă:
„Și dacă nu mă fac bogat, o să vin oricum să te văd în fiecare săptămână.”
Liniștea care urmă fu mai puternică decât orice aplauz.
Andrei își coborî privirea.
Realiză cât de mult timp trecuse.
Cât de ocupat devenise.
Cât de rar sunase.
Cât de multe promisiuni uitase.
Iar bătrânul nu îl învinovățise niciodată.
O resto si pe aver rig
