Procedura pornește de la primărie. Acolo se depune cererea și un dosar de acte din care să reiasă că imobilul există legal și că solicitantul figurează ca proprietar sau moștenitor. Nu este vorba doar de contractul de vânzare al casei. Contează enorm ce apare în registrele agricole vechi, în rolul fiscal, în evidențele primăriei. Dacă o casă figurează încă din anii ’70 sau ’80 cu mențiunea „casă și curte”, șansele cresc mult. Dacă apare doar „casă”, suprafața de teren care poate fi atribuită va fi mai mică.
Primăria verifică situația juridică a terenului. Dacă parcela nu face parte din domeniul public, nu este drum, nu este pășune și nu este deja prinsă într-un titlu de proprietate, poate fi propusă prefectului pentru atribuire. Ordinul prefectului este actul care transformă posesia într-o proprietate recunoscută de stat. Mulți cred că e o simplă semnătură, dar nu este. Prefectura verifică la rândul ei dacă terenul nu apare în alte evidențe, dacă nu există suprapuneri și dacă suprafața cerută corespunde realității din teren.
Aici apare una dintre cele mai mari capcane. Legea nu dă automat toată curtea folosită. Dă terenul strict necesar gospodăriei, adică amprenta casei, anexele și zona de curte funcțională. Livada, via, grădina mare de lângă casă nu intră automat în acest mecanism. Dacă proprietarul cere mai mult decât permite legea, primăria poate respinge tot dosarul, nu doar diferența. De aceea, multe cereri cad fără ca oamenii să înțeleagă de ce.
O resto si pe aver rig
