În multe dosare, tocmai proba face diferența dintre o poveste spusă convingător și o cerere admisă. De aceea, în practică, dosarul de uzucapiune se sprijină pe o combinație de dovezi: acte fiscale, planuri, schițe, autorizații mai vechi, contracte, înscrisuri de la primărie, fotografii, expertiză topografică și, foarte des, declarații de martori care cunosc istoria locului. Instanțele au consemnat exact acest tip de probatoriu în litigii de uzucapiune. Fără un lanț probatoriu serios, simpla afirmație „toată lumea știe că e al meu” nu ține.
Există apoi limita absolută pe care mulți o află prea târziu: bunurile din domeniul public nu pot fi dobândite prin uzucapiune. Curtea Constituțională a reamintit explicit că soluția vechii Legi nr. 213/1998 a fost preluată, în esență, de art. 861 din Codul civil, iar bunurile proprietate publică sunt inalienabile și nu pot fi dobândite de terți prin uzucapiune. Aici nu mai discutăm despre vechime, vecini, impozite sau garduri. Dacă terenul este, în drept, bun din domeniul public, uzucapiunea se oprește înainte să înceapă.
De aceea, înainte de orice acțiune, primul lucru este verificarea regimului juridic al terenului. Codul administrativ prevede că inventarul bunurilor din domeniul public al unității administrativ-teritoriale este anexă la statutul acelei unități, iar normele tehnice de cadastru arată că, pentru imobilele proprietate publică ale statului sau ale unităților administrativ-teritoriale, dovada dreptului se poate face și prin extrasul din inventarul centralizat ori din inventarul bunurilor respective. Cu alte cuvinte, dacă ai suspiciunea că terenul aparține domeniului public, nu te uiți doar la ce spune satul sau la cine a cosit iarba, ci verifici cartea funciară, inventarele publice și actele administrative care individualizează bunul.
O resto si pe aver rig
