Am plecat de la mormânt cu o cutie în poală și cu o mulțime de întrebări care nu se aranjau simplu în propoziții complete. Scrisorile nu au fost un verdict — au fost, mai degrabă, o invitație la o conversație pe care nu o începusem niciodată cu adevărat.
Într-un fel straniu, acel plic îmi oferea șansa de a revedea nu doar greșelile făcute sau umorul știrbit al tatălui nostru, ci și complexitatea oamenilor care, uneori, iubesc fără a putea vindeca toate rănile. Povestea rămâne deschisă, iar fiecare pagină pare să ceară timp pentru a fi înțeleasă — nu ca o concluzie, ci ca o continuare a felului în care urmărim viețile unii altora.
O resto si pe aver rig
