Și totuși, îl verificam în fiecare dimineață. Era reflexul acela vechi, plin de speranță, cu care te uiți spre o fereastră doar pentru că știi cum arată lumina când cineva vine spre tine. Obișnuință, dar și dor rupt în bucăți mici, cât o notificare.
La 6:15, mi-am făcut cafeaua în aceeași cană albastră. O țineam între palme, ca pe o mărturie a vremurilor trecute. Literele aurii se șterseseră atât de tare, încât „Cea mai bună mamă” devenise „Cea mai bună mam”. O literă lipsă, ca o mică rană invizibilă peste care treci cu degetul, fără să doară mai puțin.
„Măcar tu îți mai amintești de mine”, i-am spus cănii, încet, ca și cum m-ar fi putut auzi. Uneori, lucrurile care rămân lângă noi știu mai multe decât oamenii care pleacă. Iar tăcerea lor, oricât de simplă, ține loc de îmbrățișare.
Crescusem trei copii singură: Denise, Carla și Benjamin. Știu ce înseamnă să-ți împarți ziua în două joburi și tot să-ți rămână timp pentru nopțile lungi, cu febră și teamă. Să fii acolo la dezamăgiri, să le strângi umerii când plâng, să le ții fruntea când ard. Să alergi între responsabilități ca între două țărmuri, fără să lași pe nimeni să se ude.
Au fost atâtea serbări școlare unde am aplaudat prea tare, în primul rând sau după un stâlp, fiindcă trebuia să o facă cineva. Palmele îmi ardeau, dar inima mi-era plină. Întotdeauna am știut să bat din palme pentru ei, chiar și când nu era la modă, chiar și când restul lumii avea altceva de făcut.
O resto si pe aver rig
