— Uitați-vă la voi. Înarmați până-n dinți, oprind bătrâni și femei care merg să se roage. Asta ați ajuns?
Nimeni nu mai mișca.
— Știți ce e cel mai trist? continuă Gheorghe. Că mamele voastre încă se roagă pentru voi în fiecare seară.
Unul dintre băieți și-a scos masca.
Avea lacrimi în ochi.
— Eu… eu n-am vrut să ajung aici…
Liderul a strigat nervos:
— Termină!
Dar vocea îi tremura.
Atunci, din ultimele rânduri, o bătrână s-a ridicat încet.
Era tanti Elisabeta, de 78 de ani.
S-a apropiat de băiatul care plângea și i-a pus mâna pe obraz.
— Mamă… tu ești Nicu al Mariei?
Băiatul a izbucnit în plâns.
Și atunci totul s-a rupt.
Armele au început să coboare.
Unul câte unul.
Fără focuri.
Fără sânge.
Doar liniște.
Gheorghe și-a dus mâna la piept și a spus încet:
— Încă puteți să vă întoarceți acasă.
Nimeni nu a vorbit câteva secunde.
Apoi liderul și-a scos masca.
Avea ochii roșii.
— Dacă plecăm acum… oamenii lor ne omoară.
Gheorghe a rămas tăcut o clipă.
Apoi a spus ceva ce nimeni nu se aștepta.
O resto si pe aver rig
