— Stai jos, moșule!
Dar Gheorghe nu s-a mișcat.
L-a privit direct în ochi.
— Te cheamă Cătălin, nu?
Bărbatul a încremenit.
— De unde dracu’ îmi știi numele?
Gheorghe a oftat adânc.
— Pentru că te-am dus la școală cu autobuzul ăsta când aveai șapte ani.
În autocar s-a făcut liniște totală.
Mascatul a rămas blocat câteva secunde.
Gheorghe a continuat calm:
— Maică-ta stătea mereu în primul rând. Îți punea corn cu gem în ghiozdan. Și plângea când taică-tu venea beat acasă.
Mâna bărbatului a început să tremure pe armă.
Ceilalți se uitau confuzi unul la altul.
— Cum… cum mă știi?
— Pentru că eu v-am văzut crescând pe toți.
Gheorghe i-a privit pe rând.
Și atunci s-a întâmplat ceva neașteptat.
Le-a spus numele tuturor.
Pe unul îl știa de când furase cireșe din curtea vecinilor.
Pe altul îl dusese la spital după ce căzuse cu bicicleta.
Pe altul îl văzuse plângând la înmormântarea mamei lui.
Mascații nu mai păreau periculoși.
Păreau copii pierduți.
Liderul încerca să-și păstreze duritatea, dar ochii îl trădau.
— Taci din gură…
Gheorghe a făcut un pas spre el.
— Nu. Tu taci și ascultă.
Vocea bătrânului răsuna în tot autocarul.
O resto si pe aver rig
