Am închis telefonul cu mâinile tremurânde. Inima îmi bătea în gât, iar în cap îmi răsuna vocea aceea străină.
Am stat minute bune privind ecranul negru, încercând să-mi adun gândurile. Bunicul meu fusese cel mai onest om pe care l-am cunoscut vreodată. Cum adică „nu a fost cine credeam”?
Am sunat înapoi.
Vocea de data asta era calmă, de bărbat trecut de 50 de ani. Mi-a spus să ne întâlnim a doua zi, la o cafenea mică din Ploiești, lângă gară. A zis doar atât:
„O să-ți arăt niște lucruri. Apoi vei înțelege.”
Noaptea aia n-am dormit deloc.
A doua zi, am intrat în cafenea cu stomacul strâns. Bărbatul stătea la o masă din colț. Purta o geacă veche, dar curată, și avea privirea apăsată.
O resto si pe aver rig
