La ora patru fix, un paznic m-a condus sus. Biroul în care am intrat mirosea a piele și lemn lustruit. În spatele unui birou masiv stătea un bărbat cărunt, cu o privire pătrunzătoare.
Nu s-a prezentat. Doar a spus scurt:
— „Stai jos.”
M-am așezat cu spatele drept, simțind cum îmi bate inima în gât. Nu știam cine este și ce dorește de la mine. M-a privit câteva clipe, apoi a spus cu o voce stinsă:
— „Fata mea a născut în secret. Nimeni nu a știut. Eu am aflat abia azi-noapte. Ea suferă de o boală psihică. Am crezut că s-a vindecat, dar…”
S-a oprit o clipă, a înghițit greu, apoi a continuat:
— „A abandonat copilul în drum spre terapie. V-am văzut pe camerele de supraveghere. L-ați luat în brațe, l-ați protejat. Nu ați fugit, nu l-ați ignorat. Vreau doar să vă mulțumesc.”
Am rămas fără cuvinte. Nu știam cum să reacționez. După câteva momente, am întrebat:
— „Și ce s-a întâmplat cu copilul acum?”
— „Este în grija autorităților. Dar vreau să fac totul legal, ca băiețelul să ajungă la cineva care îl iubește.”
Am simțit cum genunchii mi se înmoaie.
— „Adică…?”
— „Adică dumneavoastră. Ați vrea să îl creșteți?”
Am crezut că nu am auzit bine. M-a cuprins un val de emoții.
— „Domnule, am deja un copil mic acasă. Sunt singură. Curăț birouri. Nu am posibilități…”
— „Nu trebuie să vă faceți griji pentru bani. Mă ocup eu de tot. Vreau doar să-mi spuneți da.”
Am plecat de acolo cu pași grei, copleșită de gânduri. Când am ajuns acasă, soacra mea s-a uitat la mine speriată. I-am povestit totul, iar ea m-a întrebat:
— „Ce ai de gând să faci?”
— „Nu știu… doar gândul mă cutremură.”
În noaptea aceea, m-am așezat între cei doi copii – al meu și pruncul salvat – și am plâns. M-am gândit la soțul meu, la ce ar fi ales el. În adâncul sufletului știam răspunsul.
O resto si pe aver rig
