O noapte, o furtună de nisip s-a năpustit asupra palatului. Vântul urlă ca o fiară, iar slujnicele se ascundeau tremurând. Eliana a ieșit pe terasă, fără să știe de ce. Totul se făcea negru în jur. Deodată, cineva i-a apucat brațul și a tras-o în casă. Era el.
— Ești nebună? — a strigat, vocea lui tremurând, deși încerca să pară autoritar.
— Poate. Dar nu mai suportam să mă ascund de viață, — i-a răspuns ea, privindu-l direct în ochi.
Pentru prima dată, șeicul a zâmbit. Nu un zâmbet rece sau ironic, ci unul obosit, omenește.
În zilele ce au venit, el a început să o cheme în bibliotecă. Stăteau între rafturi și schimbau vorbe despre poezie, despre lumea dincolo de deșert, despre oameni. Ea îi povestea despre ploaia care miroase a pământ reavăn, despre sate românești unde bătrânii stau la poartă și oferă zâmbete trecătorilor. El o asculta și, fără să vrea, respira altfel lângă ea.
Într-o seară, Eliana l-a întrebat:
— De ce ți-e cel mai frică?
El a tăcut mult, privirea rătăcind undeva departe, apoi a răspuns:
— Să iubesc din nou.
Ea i-a întins mâna și și-a așezat palma peste a lui.
O resto si pe aver rig
