Prima casă.
Primul Crăciun în familie.
Zâmbete, lacrimi, voci dragi.
Toate încă există în mine, chiar dacă lumea le-a lăsat în urmă.
Și totuși, în mijlocul acestor amintiri frumoase, există o durere liniștită.
Nu durerea trupului.
Ci durerea uitării.
Pentru că ceea ce doare cel mai mult la 103 ani nu este vârsta.
Ci sentimentul că ai devenit invizibil pentru cei pe care îi iubești.
M-am uitat din nou la telefon.
Liniște.
Și atunci mi-am dat seama de ceva simplu, dar greu:
poate că nu lumea m-a uitat.
Poate doar timpul i-a făcut pe oameni să uite să se mai oprească.
Să sune.
Să întrebe.
Să spună „îmi pasă”.
O resto si pe aver rig
