Apoi prietenii.
Apoi, rând pe rând, copiii au crescut, au plecat, au construit propriile lor vieți.
Și nu îi condamn.
Așa este viața.
Dar uneori mă întreb dacă nu cumva, în graba lor de a trăi, au uitat să se mai întoarcă.
M-am ridicat cu greu și am mers spre bucătărie.
Am pus apă la fiert, deși nu-mi era foame. Este doar un obicei. Un ritual care îmi dă impresia că ziua continuă normal.
În timp ce așteptam, m-am uitat la scaunele goale din jurul mesei.
Cândva erau pline.
Acum par prea multe pentru o singură persoană.
Telefonul nu a sunat.
Nici la prânz.
Nici după-amiază.
La un moment dat, m-am surprins vorbind cu el, ca și cum ar fi putut răspunde.
„Poate nu au uitat… poate sunt doar ocupați…”
Dar chiar și eu știam că unele tăceri nu sunt întâmplătoare.
Seara a venit încet.
Am aprins o lampă mică și m-am așezat din nou pe marginea patului.
Am închis ochii și am început să îmi adun amintirile ca pe niște fotografii risipite.
Primul meu copil ținut în brațe.
O resto si pe aver rig
