Acum stă nemișcat.
Ca și mine.
Și totuși, în fiecare an, în ziua aceasta, îl privesc cu aceeași speranță copilărească. O parte din mine încă mai crede că cineva își va aminti.
Că va suna.
Că va spune „La mulți ani”.
Dar astăzi… liniștea a fost mai grea decât de obicei.
Orele au trecut încet.
Ceasul de pe perete ticăia regulat, aproape ironic, ca și cum îmi număra nu doar minutele zilei, ci și anii rămași.
Am privit spre fereastră.
Lumina dimineții s-a transformat în prânz, apoi în după-amiază. Lumea de afară își continua viața. Mașini, oameni, sunete îndepărtate.
Viața merge înainte, chiar și atunci când tu rămâi în urmă.
Pe birou am o cutie veche de lemn.
În ea păstrez lucruri pe care nimeni altcineva nu le-ar înțelege: fotografii îngălbenite, scrisori, o felicitare veche de la 70 de ani, o batistă cusută de mână, o brățară ruptă.
Fragmente dintr-o viață întreagă.
O viață în care casa aceasta nu era niciodată goală.
Închid ochii și îmi amintesc.
Când eram tânără, casa răsuna de râsete. Copii alergând pe holuri. Pași grăbiți. Uși trântite. Miros de mâncare în bucătărie. Muzică la radio.
Atunci nu exista liniște.
Și nici singurătate.
Am avut o familie.
Am avut prieteni.
Am avut zile în care telefonul nu mai contenea să sune.
Dar timpul… timpul ia încet tot ce iubești, fără să întrebe dacă ești pregătit.
Mai întâi a luat soțul meu.
O resto si pe aver rig
