Atunci mi-a venit ideea.
La început a fost doar o glumă. Un impuls copilăresc, aproape ridicol, care s-a aprins în mine ca un bec într-o cameră întunecată. Și, doar gândindu-mă la asta, am simțit cum tensiunea scade puțin. Poate exact asta îmi trebuia: un gest simplu, nevinovat, ceva al nostru, ceva care să nu miroasă a control, ci a complicitate.
M-am apropiat de el.
— Stai puțin, i-am spus.
M-a privit mirat, cu zâmbetul încă pe buze.
Am deschis sertarul în care țineam tot felul de lucruri amestecate: agrafe, pixuri, bilețele, chei vechi, elastice și obiecte care păreau să nu aibă niciodată un loc clar. Am căutat câteva secunde, apoi am găsit ce îmi trebuia.
Un marker.
El a ridicat din sprâncene.
— Ce faci?
— Nimic grav, am spus, simțind cum îmi revine zâmbetul. Doar îți las un mesaj.
A râs, dar nu s-a dat înapoi. Între noi, umorul fusese mereu o punte. În bucătărie, în mașină, în mijlocul certurilor mici, în zilele obositoare. O replică scurtă, o privire aruncată la timp, o glumă spusă pe jumătate ne salvaseră de multe ori de la seriozități inutile.
I-am desfăcut ușor cămașa, atât cât să îi ating pieptul cu vârful markerului. În clipa aceea, neliniștea mea s-a mai domolit. Nu era un gest mare. Nu era o declarație. Nu era o condiție. Era doar o urmă caldă, jucăușă, lăsată acolo unde îi bătea inima.
Am scris încet, cu litere mici, ca și cum nu voiam să tulbur nimic:
„Sunt acasă. Te aștept.”
El a privit în jos, apoi a râs. Râsul acela scurt, cald, care spunea că a înțeles.
— Serios?
— Foarte serios, am răspuns, dar zâmbeam.
Și, fără să-mi dau seama, exact în acel moment am simțit că nu mai am nevoie de explicații. Nu voiam să îl controlez. Nu voiam să-i spun ce să facă, ce să nu facă, cu cine să vorbească sau cât să stea. Voiam doar să meargă cu o bucățică din mine acolo, într-un fel discret, aproape prostesc, dar suficient cât să-mi liniștească inima.
O resto si pe aver rig
