Am încuviințat din cap și m-am așezat pe scaun.
— Pot să ascult?
Au început timid. Vocea fiicei mele tremura ușor de emoție, iar el acompania atent, numărând ritmul în gând. Nu era perfect. Dar era sincer. Și, fără să-mi dau seama, lacrimile mi-au umplut ochii.
Când au terminat, s-a așternut o liniște caldă, plină.
— Cum ți se pare? m-a întrebat ea, cu privirea deschisă, vulnerabilă.
— E foarte frumos, i-am răspuns. Chiar foarte frumos.
Atunci m-a lovit un adevăr simplu, pe care îl înțelesesem prea târziu: copiii cresc. Iar uneori, frica noastră de părinți ne face să vedem pericol acolo unde există doar dorința lor de a fi luați în serios.
Am ieșit din cameră și le-am adus limonadă. Am vorbit despre școală, despre profesori, despre vacanța care urma. Nimic spectaculos. Dar totul real.
După ce băiatul a plecat, fiica mea s-a așezat lângă mine pe canapea.
— Mamă, a spus încet, tu aveai emoții când erai de vârsta mea?
O resto si pe aver rig
