De partea cealaltă era ea, aceeași soră care mă ținuse aproape când eram prea mică să înțeleg. Aceeași femeie care și-a îmbrăcat anii cu responsabilități și tăceri, ca să pot eu îmbrăca anii mei cu speranțe noi.
Și totuși, în clipa în care am intrat, ceea ce mi-a ieșit în întâmpinare m-a oprit pe loc. Am simțit cum inima își schimbă ritmul, cum gândurile se izbesc de zidurile pe care singură le-am ridicat. A fost acel gen de clipă care scoate la lumină tot ce ai ocolit. O secundă care cântărește ani.
Mi-am dorit atunci să pot întoarce timpul. Să-l mut înapoi, acolo unde vorbele puteau fi încă simple și calde. Să refac drumurile pe care le-am ales în grabă, să rup din mândria care m-a făcut să tac, să-mi adun toate „mulțumesc-urile” și să i le așez, rând pe rând, în palmă.
Dar timpul nu se întoarce. Iar eu am priceput, în sfârșit, câte lucruri nu văzusem. Câtă tinerețe dăruise fără zgomot. Câtă forță adunase în spatele fiecărei zile în care eu credeam că sunt singură pe drumul meu. N-am fost singură nicio clipă: ea a dus totul, pentru ca eu să pot păși ușor.
O resto si pe aver rig
