Ea a rămas.
A rămas la locul ei, cu aceeași răbdare, cu aceeași tăcere grea de lucruri nefăcute pentru sine. În timp ce eu îmi împlineam drumul, ea și-a pus drumul deoparte. Și, fără să-mi dau seama, între noi s-a tot așezat o tăcere ca o ușă închisă.
Eu am continuat să privesc doar diferența: eu, mereu pe fugă, cu ambițiile mele și lista mea de reușite; ea, constantă, așezată acolo unde viața a cerut-o. Nu i-am citit oboseala, nu i-am înțeles renunțările, nu i-am măsurat pașii grei. Mă uitam la câștigurile mele, nu la prețul pe care îl plătise ea pentru ca eu să le pot avea.
Îmi amintesc anii de studiu ca pe o alergare continuă, cu nopți nedormite, examene, ore în care mi-am repetat neîncetat că trebuie să reușesc. Și am reușit. Dar, în loc să-mi plec capul în fața celei care m-a ținut pe linie, eu am lăsat mândria să vorbească. Am confundat liniștea ei cu lipsa de dorință, discreția cu lipsa de vis.
Așa au trecut lunile. Așa au trecut și cele șase luni în care n-am vorbit. O tăcere pe care n-o pot explica simplu, o tăcere făcută din lucruri nespuse la timp, din vorbe pe care nu le-am știut rosti, din distanța pe care nu am avut curajul s-o micșorez. Fiecare zi în care nu am sunat a făcut următoarea zi și mai grea.
În tot acest timp, mi-am spus că voi găsi momentul potrivit. Că mă voi așeza în fața ei și voi spune „mulțumesc” așa cum ar fi trebuit s-o fac demult. Am amânat. Și amânarea s-a făcut zid.
Într-o zi, după toate aceste luni, am pornit către casa ei. Ușa aceea pe care am atins-o cu mâna părea să strângă în spatele ei toată istoria noastră. Nu era doar o intrare într-un loc, era o trecere înapoi, spre tot ce am lăsat nespus. Mi-am simțit pașii grei, iar aerul avea ceva cunoscut, ca și cum ar fi ținut minte copilul care fusese cândva acolo.
O resto si pe aver rig
