După ce am ieșit din local, seara m-a învelit cu aerul ei răcoros, iar pașii noștri au mai făcut câteva drumuri scurte înainte de „noapte bună”. În mine, însă, rămăsese un ecou. Am plecat acasă cu senzația aceea care nu se prinde ușor de cuvinte: că, poate, de data asta… e diferit. Nu într-un fel de poveste spusă prea frumos ca să fie adevărată, ci într-un fel așezat, matur, din acela care se clădește fără fanfară. Mi-am lăsat capul pe spătarul scaunului din taxi și am închis ochii o clipă, lăsându-mi mintea să așeze moment cu moment.
În drum, am rememorat gesturile mici: cum a mutat farfuria ca să-mi facă loc, cum a ascultat până la capăt înainte de a răspunde, cum a trăit tăcerile fără să le umple cu vorbe. Nu erau „trucuri”, nu păreau nicicum învățate la repezeală. Păreau ale lui. Mi-am promis să nu sar înaintea poveștii, să nu alerg, să las lucrurile să fie. Și totuși, undeva, într-un ungher mic, o scânteie de entuziasm se aprinsese.
A doua zi dimineață, am făcut ceea ce fac de fiecare dată când vreau să încep ziua cu un strop de ordine: mi-am pregătit cafeaua. În bucătărie mirosea a început blând, a rutină bună. Aproape din reflex, am întins mâna după telefon. Degetul a luminat ecranul, iar în colț, ca o fereastră mică deschisă într-o casă cunoscută, clipea o notificare.
Era un mesaj de la el.
O resto si pe aver rig
