M-am surprins, la un moment dat, spunând lucruri pe care nu le mai spusesem de mult. Nu mari confesiuni, ci acele fragmente mici despre mine pe care, de obicei, le trec sub tăcere. M-am auzit povestind și m-am văzut, în același timp, relaxându-mă câte puțin, ca și cum aș fi desprins noduri vechi, unul câte unul. Trecuseră minute, poate ore, fără ca eu să simt cum, iar timpul ăla se așezase între noi cu o liniște caldă.
Când a venit nota, am întins mâna după portofel aproape din reflex. Un gest învățat în ani, un fel de a spune: sunt în regulă, pot. Nu era demonstrativ; era obișnuință, poate și un mod de a păstra un echilibru despre care m-am convins, de multe ori, că mi se potrivește. M-am ridicat interior să fac mișcarea aceea firească, familiară.
— Nici vorbă, a spus el calm, punând cardul pe masă. Un bărbat plătește la prima întâlnire.
În felul în care a rostit vorbele n-a fost nici urmă de superioritate. Nicio încrâncenare a convingerilor, niciun „așa se cuvine” apăsat. Doar o liniște sigură pe sine, o decizie pe care o purta firesc, fără să o transforme în manifest. Am zâmbit. Nu pentru nota în sine, ci pentru maniera în care a făcut gestul. Fără să mă micșoreze, fără să mă pună într-o cutie, fără să ridice un zid între „eu” și „tu”. Un gest simplu, curat, care spunea mai mult despre respect decât despre portofel.
O resto si pe aver rig
