Cutia care nu avea voie să fie întâmplătoare
Am luat pe rând câteva dintre piese. Unele aveau urme fine de uzură, ca și cum fuseseră ținute des în mână. Altele păreau aproape noi, păstrate mai degrabă ca simbol decât ca instrument. Niciuna nu venea cu o explicație, cu o etichetă, cu un indiciu „ușor”. Doar tăcerea aceea densă pe care o lași peste lucrurile pe care nu vrei să le discuți.
În minte s-au lipit întrebările pe care nu le pusesem când era în viață: de unde le avea? de ce erau atât de multe? ce legătură exista între ele? Cutia, prin felul în care era ascunsă, părea mai degrabă un sertar al unei vieți paralele, nu o simplă cutie cu amintiri.
Pe măsură ce le răsuceam, îmi dădeam seama că nu căutam neapărat „ce sunt”, ci de ce au rămas. Obiectele astea nu aveau aerul unor suveniruri întâmplătoare. Aveau aerul unor martori — și martorii, de obicei, știu mai multe decât spun.
Semne mici, senzații mari
În cutie am găsit și un bilețel îngălbenit, cu o scriere fină, abia lizibilă. Nu l-am înțeles din prima. Nici nu părea făcut să fie înțeles repede. Era genul de hârtie care, chiar și fără să citești, îți transmite că a fost păstrată cu un scop.
Am închis de câteva ori cutia, apoi am deschis-o iar. Am încercat să mă conving că exagerez. Dar dacă n-ar fi fost important, de ce ar fi fost totul împachetat, separat, protejat? De ce ar fi ales bunica să pună împreună obiecte atât de diferite, ca și cum ar fi aparținut aceleiași povești?
O resto si pe aver rig
