Într-o după-amiază aparent obișnuită, când praful din debara îți intră în nări înainte să apuci să deschizi bine ușa, am tras de pe un raft o cutie veche din lemn. Nu era mare. Dar era neașteptat de grea, genul de greutate care te face să te oprești o secundă și să te întrebi: ce păstrezi acolo, fără să spui nimănui?
Capacul a scârțâit ușor, iar înăuntru nu m-a întâmpinat niciun obiect „de valoare” în sensul clasic. M-au întâmpinat însă peste 30 de piese mici, toate diferite, toate atent așezate. Unele păreau metalice, altele din lemn sau ceramică, cu forme ciudate, care refuzau să se lase recunoscute din prima. Și tocmai asta a fost problema: cu cât le priveam mai mult, cu atât păreau mai „intenționate”.
Fiecare obiect era învelit separat într-o bucățică de material. Nu arunci așa ceva într-o cutie la întâmplare. Nu le împachetezi cu grijă dacă sunt doar nimicuri. Iar bunica mea nu era genul care să colecționeze inutilități: ordonată, practică, atentă la detalii. Descoperirea asta nu se potrivea cu imaginea ei — și exact de aceea nu-mi dădea pace.
O resto si pe aver rig
