Și, într-un fel, piesa lipsă din mine însămi.
Am stat mult de vorbă. Am povestit fiecare amintire pe care o păstram despre mama și, la rândul ei, am ascultat fragmente din viața pe care a dus-o departe.
Ne-am recunoscut ticuri comune, amintiri pe care doar ele le-ar fi putut împărtăși și aceeași privire în momentele tăcerii.
Nu toate întrebările au primit răspuns imediat; multe detalii rămâneau vagi sau dureroase, dar prezența ei a adus o claritate pe care nu o bănuiam posibilă.
În acea seară am realizat că reîntâlnirea noastră nu era despre a înlocui golul lăsat de moarte, ci despre a uni părți despărțite ale aceleiași istorii.
Ne-am promis să păstrăm vie memoria mamei construind, împreună, o legătură pe care ea o dorise cândva.
O resto si pe aver rig
