În cele din urmă, mi-am adunat curajul.
„Scuzați-mă”, am șoptit cu voce tremurată.
Ea s-a întors, iar când privirile noastre s-au întâlnit, timpul părea să se oprească.
Fără să mă gândesc, am spus: „Semănați leit cu mama mea.”
Pentru o clipă, doar m-a privit, de parcă ar fi căutat ceva familiar pe chipul meu.
Apoi, cu o voce la fel de tremurândă ca a mea, a spus: „Știu cine ești.”
Cuvintele ei m-au zguduit din temelii.
Nu era mama mea.
Era sora ei geamănă — un secret pe care mama nu mi-l dezvăluise niciodată.
Îmi amintesc cum, în timp ce ea îmi spunea povestea, fiecare detaliu căpăta sens: fuseseră despărțite în copilărie, crescuseră în țări diferite și, în cele din urmă, pierduseră legătura pentru totdeauna.
Mama mea își dorea mereu să o găsească, dar viața nu i-a oferit această șansă.
Stând acolo, pe o stradă din Paris, cu lacrimi ce-mi șiroiau pe obraji, am realizat că nu văzusem o fantomă, ci piesa lipsă din povestea ei.
O resto si pe aver rig
