Pierderea mamei la vârsta de unsprezece ani a fost clipa în care copilăria mea s-a încheiat brusc.
Într-o zi râdea cu mine pe malul apei, iar în ziua următoare nu mai era — un accident neașteptat ne-a risipit lumea.
Tatăl meu nu a mai fost niciodată la fel după aceea.
Am crescut, am mers la școală, mi-am construit o carieră, dar în adâncul sufletului a rămas mereu un gol pe care nicio realizare nu l-a umplut.
Am purtat cu mine amintirea ei pretutindeni — vocea ei blândă, zâmbetul ei luminos, o umbră constantă care nu mă lăsa în pace.
Luna trecută, însă, o întâmplare a schimbat totul.
Eram la Paris, într-o călătorie de serviciu, și mă plimbam pe o străduță liniștită din apropierea Montmartre-ului când am văzut-o.
O femeie a trecut pe lângă mine, iar corpul meu a încremenit în mod inexplicabil.
Arăta exact ca mama mea.
Aceiași ochi. Același gest când își dădea părul după ureche.
Inima îmi bătea cu putere în timp ce o urmăream, prinsă între neîncredere și o speranță disperată pe care nu o puteam explica.
O resto si pe aver rig
