Am simțit că, în acel moment, se deschidea o posibilitate pe care nu am crezut-o vreodată reală: o șansă de a repara ceva rupt, de a cinsti memoria mamei construind o legătură pe care ea o visase, poate, dar pe care nu a apucat s-o trăiască.
Dialogul nostru a fost emoționant și scurt, dar plin de greutate. Am aflat fragmente din viața ei, cum fuseseră despărțite, care fuseseră încercările care le-au rupt legătura. Fiecare detaliu îmi aducea o înțelegere nouă despre cine fusese mama mea, despre trecutul pe care nu-l știam.
La Paris, sub ochii oamenilor grăbiți, două femei care purtau același chip și aceeași durere au ales să se conecteze. Promisiunea pe care ne-am făcut-o a fost simplă și profundă: să onorăm amintirea mamei prin a construi ceea ce viața le-a luat odată.
Această întâlnire nu a șters golul din anii copilăriei, nici nu a schimbat tot ce a dispărut în clipa aceea tragică. Dar a adus un sens nou, o completare neașteptată, o alinare pe care nu o credeam posibilă.
O resto si pe aver rig
