Pentru o clipă m-a privit, ca și cum ar fi căutat ceva cunoscut pe fața mea. Apoi, cu o voce la fel de tremurândă, a rostit: „Știu cine ești.”
Cuvintele ei m-au zguduit. Nu era mama mea. Era sora ei geamănă — un secret pe care mama nu mi-l dezvăluise niciodată.
Fuseseră despărțite în copilărie, crescuseră în țări diferite și pierduseră orice legătură. Mama și-o dorise mereu, dar viața nu i-a oferit ocazia să o găsească.
Stând acolo, pe o stradă pariziană, cu lacrimi șiroindu-mi pe obraz, am înțeles că nu vedeam o umbră a trecutului. Întâlneam piesa lipsă din povestea mamei mele — și, într-un mod ciudat, piesa lipsă din mine.
Ne-am privit lung, fără să rostim multe cuvinte. Era o recunoaștere tacită, o punte construită din asemănări și din durerea comună care ne-a modelat viețile.
O resto si pe aver rig
