— Nu e adevărat!
Vocea mi s-a rupt imediat după ce am strigat.
Îl știam pe tata. Cât de înverșunat mă protejase după tot ce se întâmplase. Și poate că, în capul lui, făcuse ce credea că e mai bine pentru mine.
Doar că a hotărât în locul meu.
Luca s-a apropiat încet.
— Mamă…
Am început să plâng în șoaptă. Nu zgomotos, ci plânsul acela vechi, care vine după ani în care ai fost convinsă de ceva, iar acum afli că, poate, adevărul a fost altul.
— Toată viața am crezut că ne-a abandonat…
— Și eu.
Am stat așa, unul lângă altul, câteva minute, fără cuvinte.
Apoi am întrebat încet:
— Unde e acum?
Luca și-a coborât privirea.
— În Brașov.
Inima mi-a tresărit, de parcă cineva ar fi ciupit un fir invizibil.
— E bine?
— Da. Lucrează acolo de mulți ani. Cristina zice că nu și-a făcut altă familie.
Nu știam ce să simt. Furie. Ușurare. Regret. Toate odată, îngrămădite la aceeași masă.
— Știe de tine?
— Nu încă. Cristina a vrut întâi să vorbească cu mine.
O resto si pe aver rig
