M-am lăsat încet pe scaunul din bucătărie, cu genunchii moi, ca și cum dintr-odată nu m-ar mai fi ținut picioarele.
Mesajul era lung. Îl tot reciteam și, oricât încercam, mintea refuza să-l cuprindă.
Sora lui Vlad, Cristina, îmi scria. Tonul ei era simplu, curat, fără înflorituri — de parcă purtase povestea asta în ea ani întregi și, în sfârșit, o lăsa să iasă.
„Luca, nu știu dacă mama ta știe adevărul. Vlad n-a plecat de bunăvoie. În ziua în care a aflat că va deveni tată, a intrat într-o mare problemă din cauza tatălui nostru.”
Am ridicat ochii spre Luca.
— Ce înseamnă asta?
El a înghițit în sec.
— Continuă.
Am citit mai departe, cu degetele încleștate pe telefon.
O resto si pe aver rig
