„Urme de frânare absente.”
Am clipit de câteva ori.
— Ce înseamnă asta?
Andreea și-a mușcat buza.
— Înseamnă că tata nu a încercat să frâneze.
Camera s-a făcut brusc prea mică.
— Nu… nu se poate…
Ea avea lacrimi în ochi acum.
— Bunicule… cred că tata a făcut-o intenționat.
Am simțit că nu mai pot respira.
— Nu! Mihai nu și-ar fi omorât familia!
— Nu voia să ne omoare! a izbucnit ea. Cred că voia doar să sperie pe mama. În dosar scrie că se certau des din cauza datoriilor. Avea credite ascunse. Zeci de mii de lei. Și în seara aia băuse.
Am închis ochii.
Mihai avusese probleme financiare. Știam. Îi împrumutasem bani de multe ori. Dar niciodată nu mi-am imaginat că lucrurile erau atât de grave.
Andreea s-a apropiat de mine.
— Îmi amintesc ceva, bunicule… chiar înainte să derapăm, mama a țipat: „Mihai, oprește mașina!”
M-am prăbușit pe scaun.
Douăzeci de ani mă învinovățisem că i-am lăsat să plece.
Douăzeci de ani crezusem că dacă insistam mai mult, poate erau încă în viață.
Dar adevărul era mai greu decât orice vină.
Fiul meu era distrus pe dinăuntru. Îngropat în datorii, rușine și disperare. Și într-o clipă de nebunie, totul s-a terminat.
În casă s-a lăsat o liniște apăsătoare.
Apoi Andreea s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.
— Nu e vina ta, bunicule.
Am început să plâng.
Nu zgomotos. Nu dramatic. Doar lacrimile alea grele care ies după ani întregi în care ai ținut totul în tine.
O resto si pe aver rig
