„Un om pornește mai ușor de la zero când are picioarele calde.”
Am rămas multă vreme în atelier, în seara aceea.
Am citit scrisorile ei pe îndelete.
În unele îmi povestea despre tinerețea ei. În altele, despre frica de după moartea soțului. Într-una singură scria doar atât:
„Să nu mai crezi niciodată că ești omul nimănui.”
Aceea m-a durut cel mai tare.
Fiindcă trăisem mereu ca un trecător: prin centre, prin chirii ieftine, prin slujbe unde nimeni nu-mi știa numele.
Iar femeia aceea, bătrână, încăpățânată și singură, mă văzuse mai limpede decât oricine.
După două luni m-am mutat în apartamentul din București.
Nu era luxos.
Dar era al meu.
În prima seară acolo, mi-am despachetat puținele lucruri și am găsit șosetele verzi printre haine.
Le-am așezat în sertarul de lângă pat.
Nu pentru că ar fi fost frumoase.
Ci pentru că erau primul lucru făcut vreodată anume pentru mine.
O resto si pe aver rig
