„Andrei,
Dacă citești rândurile acestea, înseamnă că eu nu mai sunt și s-ar putea să crezi că te-am mințit.
Nu te-am mințit.
Am vrut doar să știu dacă ai grijă de mine pentru o casă… sau pentru că, măcar puțin, ai ajuns să mă iubești.”
Ceva m-a strâns puternic în piept.
Adevărul? La început venisem pentru bani.
Dar, pe drum, s-a schimbat ceva în mine.
Scrisul din continuare era ușor tremurat.
„Te-am văzut făcându-mi supă când aveai febră și abia te țineai pe picioare. Te-am văzut reparându-mi caloriferul fără să-ți cer. Te-am văzut stând și ascultându-mă nopțile, când nu puteam dormi.
Nimeni nu face asta, luni la rând, doar pentru o moștenire.”
Mi-am șters ochii cu dosul palmei.
În cutie era și un plic mare.
În el, un act de proprietate.
Un apartament.
În București.
Pe numele meu.
Mi s-a tăiat respirația.
Scrisoarea continua:
„Casa mea se duce la fundație, pentru ca acolo să fie îngrijiți bătrâni uitați, ca mine.
Dar tu ai nevoie de altceva.
Nu de o casă plină cu amintirile mele.
Ai nevoie de un început.”
Mai jos era notată și o sumă dintr-un cont bancar.
Atât cât să nu mai fiu obligat să accept munci de nimic, pentru tot restul vieții.
Am început să plâng acolo, pe podeaua atelierului.
Nu pentru bani.
Ci pentru că, pentru prima oară, cineva se gândise la ce-mi trebuie cu adevărat.
Nu la ce aș putea să primesc.
În cutie mai rămăsese și altceva.
Un pachet mic, învelit în hârtie maro.
Când l-am desfăcut, am izbucnit într-un râs printre lacrimi.
Șosetele verzi.
Acele șosete oribile.
Cu un bilețel agățat de ele.
O resto si pe aver rig
